Zădarnic cumpăna fântânii
Mă ceamă tainic în trecut,
Zădarnic bace vântu-ntruna
Să trec pă unge-am măi trecut;
Zădarnic bace vântu-ntruna
Învolburând prau pă drum,
Crezând că îm găsăşce urma
Şe s-o pierdut, nu şcie cum;
Cu adieri mângâietoare
Mă caltă-n crenjili dă dud
Şî pân băgrinii şe-s în floare
Crezând că poace mă ascund;
Mă caltă aprig fluierând,
Pă soare şî pă lună,
Pământ şî ape măturând,
O vorbă să-m măi spună…
Nu-ş poace a imajina
Unge-am putut dispare,
Că-ntădăuna mă găsa
În lumea asta mare.
Mă caltă-apoi pân cimitir,
Zdrelindu-ş umerii dă cruşi
Sperând să măi apuşe-un fir
La umbra groasă dă sub nuşi,
Mă caltă-nşet cotrobăind
Pă vechile poceşi
Şî parcă îl aud strigând:
“Ionele, unge ieşci?”…
Ca altădată i-aş răspunge
Şî i-aş ieşî în drum,
Dăjeaba însă, nu m-auge
Dă unge mi-s acum.
Zărind o cruşe măi răzleaţă,
Şicind, nu-i vine-a crege,
Rămas aşa, cu ochii-n şeaţă,
Speranţâli îş pierge.
C-un jeamăt şî cu lacrimi grele
Pornind ca o tornadă,
Zburând spre lună şî spre stele
Nimic nu vre să vadă;
Să-ntoarşe, cruşea să o zmulgă,
S-o piardă în pustie,
Ca nimenea şî nişiodată
Dă ea să nu măi şcie!…
